Era intr-o sambata, 22 ianuarie. „Dragii mei, nu va speriati! Lasati-ma pana luni dimineata si dupa, vedem…” Nu am lasat-o… dar, asa cum spusese, luni dimineata, pe 24 ianuarie…
Si de-atunci au trecut ani…
Plecare unei Mame
...a unei Mame creata numai din iubire, nu de sine, ci pentru familia ei. Ii spuneam adesea cat de mult o iubim si ca o mama mai mama decat ea, nu exista. Radea, fericita si mandra. Avea si de ce. Construise un „intreg” frumos: familia ei, lumea ei.
Cand o asemenea Mama pleaca, pe neasteptate, ai senzatia ca lumea toata se prabuseste dintr-odata, nu mai simti nimic… nici somn, nici foame, nici frig, nici… nimic! Esti anesteziat! Te uiti in jur si ti se pare incredibil ca viata celorlalti decurge firesc, merg linistiti pe strada, vorbesc si chiar zambesc! „Cum asa?! Cand Mama mea a… ?!” Si atunci revii la realitate si constientizezi ca ceea ce s-a intamplat este ireversibil si toate te napadesc. Te doare si cand respiri, esti groaznic de furios pe toti si pe toate, chiar si pe ea, Mama… „cum sa ne faca noua una ca asta?!” Innebunesti! Te doare gatul de cat urli in tine, te dor pumnii de cat ai lovit peretii, te simti tradat, parasit, singur. Si cand durerea devine insuportabila, evadezi din realitate, din nou.
Atunci nu te poti gandi ca toti trecem prin asta, ca face parte din normalitate. Ai senzatia ca doar tie ti se intampla si traiesti o crunta nedreptate: cea mai iubita fiinta pentru care tu insemnai totul, Mama ta, te paraseste!!
Nimic mai fals! Nicicand nu a plecat… Tot ce a avut mai de pret a ramas aici cu noi, in noi.. cu mine, in mine, mereu: caldura si iubirea ei de Mama. Dar si un dor nesfarsit.
Iti multumim pentru lumea frumoasa pe care Tu ne-ai invatat s-o vedem, s-o alegem, in care ne-ai invatat sa traim! Te iubim vesnic, Mama!
DAN ROTARU, Scriitor
Vă sărut lacrima, Copil de Mamă!
(pentru Andra Arsene)
Vă sărut plânsul, vă sărut mâna care a plâns aceste cuvinte!
Când se duce, o Mamă nu pleacă singură: ia cu Ea întreaga lume, și rămâi singur, cu nimeni în jur, zbătându-te între pământ și cer.
Și, la un moment dat, când pleacă să întregească pământul, ia cu Ea tot cerul , cu lumina lui, cu albastrul lui, cu înaltul lui, pe care-l toarnă în pământ, mărindu-i adâncimea, pământ vesnic neîncăpător pentru un suflet de Mamă…
Vă sărut locul din inimă pe care Mama Dumneavoastră l-a lăsat gol atunci când a plecat…
Pe acel loc nimeni nu va putea sta niciodată, niciodată…
Și cu gândul, acel loc rămâne tot de neatins, de neatins de vreun muritor: este rezervat nemuritorilor, veșnicilor…
Vă sărut lacrima și-i gust durerea: e și va fi, cât veți trăi, locuită de Mama…
Numai de Ea!
Dan Rotaru
Andra 