Era intr-o sambata, 22 ianuarie. „Dragii mei, nu va speriati! Lasati-ma pana luni dimineata si dupa, vedem…” Nu am lasat-o… dar, asa cum spusese, luni dimineata, pe 24 ianuarie…
Si de-atunci au trecut ani…
Plecare unei Mame
...a unei Mame creata numai din iubire, nu de sine, ci pentru familia ei. Ii spuneam adesea cat de mult o iubim si ca o mama mai mama decat ea, nu exista. Radea, fericita si mandra. Avea si de ce. Construise un „intreg” frumos: familia ei, lumea ei.
Cand o asemenea Mama pleaca, pe neasteptate, ai senzatia ca lumea toata se prabuseste dintr-odata, nu mai simti nimic… nici somn, nici foame, nici frig, nici… nimic! Esti anesteziat! Te uiti in jur si ti se pare incredibil ca viata celorlalti decurge firesc, merg linistiti pe strada, vorbesc si chiar zambesc! „Cum asa?! Cand Mama mea a… ?!” Si atunci revii la realitate si constientizezi ca ceea ce s-a intamplat este ireversibil si toate te napadesc. Te doare si cand respiri, esti groaznic de furios pe toti si pe toate, chiar si pe ea, Mama… „cum sa ne faca noua una ca asta?!” Innebunesti! Te doare gatul de cat urli in tine, te dor pumnii de cat ai lovit peretii, te simti tradat, parasit, singur. Si cand durerea devine insuportabila, evadezi din realitate, din nou.
Atunci nu te poti gandi ca toti trecem prin asta, ca face parte din normalitate. Ai senzatia ca doar tie ti se intampla si traiesti o crunta nedreptate: cea mai iubita fiinta pentru care tu insemnai totul, Mama ta, te paraseste!!
Nimic mai fals! Nicicand nu a plecat… Tot ce a avut mai de pret a ramas aici cu noi, in noi.. cu mine, in mine, mereu: caldura si iubirea ei de Mama. Dar si un dor nesfarsit.
Iti multumim pentru lumea frumoasa pe care Tu ne-ai invatat s-o vedem, s-o alegem, in care ne-ai invatat sa traim! Te iubim vesnic, Mama!
Andra 